Credeam ca eram eu

 Abia m-am trezit si simt cum ma sufoca aerul inchis din camera asta pe care il expira si il inspira la loc ceilalti oameni care se afla aici,cu mine.Patul asta nenorocit de spital ma are stransa de el cu niste groaznice curele,nu ma pot misca si tubul pe care il simt inecandu-mi cuvintele.Nu pot sa vorbesc si privirea mi-e oarecum incetosata cu o joaca stupida de linii colorate.Nu-mi amintesc nimic,totul pare nou,stiu doar ca si ieri eram tot aici dar nu-mi amintesc ce am facut,cum m-am comportat,dece am ajuns aici,ori am uitat,ori nimeni nu a vrut sa-mi spuna.Aud voci in jurul meu dar nimeni nu dialogheaza cu mine si atat de tare imi simt gatul uscat,nu pot sa ma misc,sunt imobilizata,simt cum se aprinde adrenalina intozicandu-mi venele,muschii,organele si ma apuca o panica incredibila  si de as avea posibilitatea sa tip as faceo si as lovi cu pumnii in toate directiile,nu-mi simt picioarele si curelele mi-au ranit incheieturile.In sfarsit se apropie cineva si de mine,ii aud pasii agitati,de vazut inca lumina si contrastul nu sunt bine reglate.
     -E timpul sa-ti iei medicamentele!Te mai doare capul? ma intreba acea voce scotandu-mi tubul din gura.
    -Unde ma aflu?Cine esti?De ce nu te vad?
    -Esti la spital,un spital mai deosebit.Nu stim nici noi cum te cheama,dar toti te-am botezat Alina,deoarece simteai o nevoie acuta de alinare in ziua in care ai fost adusa aici.
    -Dar de ce sunt aici?Ce fel de spital nenorocit mai e si asta?Nu pot sa ma misc!Ma doare atat de tare capul...
   -Nu te mai agita,nu are rost.Ieri ti-am spus ce s-a intamplat.
   -Poftim?Nu te cunosc,nu mi-ai zis nimic,ma minti,toti ma mintiti,cine sunt,de ce nu-mi amintesc nimic?
  -Linisteste-te,totul e in regula.Suferi de o amnezie temporara care se va ameliora in timp...Spuse asistenta in timp ce se indeparta.Am incercat sa o prind de mana sau de vreo parte a corpului dar nu am reusit,vroiam sa strig mai tare dar nu puteam,tuseam intruna.
   Timp de cateva ore de la acel incident am stat si m-am uitat cu ochii atintiti in tavan,incercand sa-mi clarific privirea,dar ochii imi erau foarte obositi,si pleoapele mi se inchideau dar refuzam sa mai dorm,stiam ca dormisem destul si acum eram decisa sa aflu ce mi se intamplase sau macar cine sunt.
   Era multa zarva in jurul meu,multi care tipau,si le simteam urletul launtric si energia.
  Cred ca adormisem apoi deoarece nu-mi mai amintesc nimic si stiu ca era  noapte cand am deschis din nou ochii.Imi simteam incheieturile mai libere,nu mai eram legata,m-am ridicat.Am iesit din camera si am dat de un coridor lung si ingust gol in acelasi timp.Pe pereti se vedeau zgarieturi si puteam citi istoria acestora cu imaginatia.Era foarte liniste.De-a lungul coridorului aceluia alb erau multe usi insemnate cu cate in numar si o litera.Am vazut ca eu eram internata in salonul 10F.
  Asa s-au scurs cateva zile...Sau saptamani,sau chiar luni poate,nu stiu,nu-mi amintesc,Simteam mereu un deja-vu la aflarea  sumarelor informatii pe care le aflam dar nu le puteam tine minte cat pentru a doua zi...Incepeam incet ,incet totusi,sa memorez anumite detalii.Nimeni nu vroia sa vorbeasca cu mine,toti ma evitau,radeau de mine si eu nici macar nu ma cunosteam dar apoi sa le mai justific lor comportamentul.
  Intr-o zi...de mai daca imi aduc bine aminte stateam la balcon,incercam sa rememorez toate clipele,etapele vietii mele si oricat de mult m-as fi straduit nu-mi aminteam nimic.Aflasem intre timp insa ca ma aflam intr-un spital de nebuni,inca nu aflasem motivul pentru aceasta dar deja parca nu ma mai interesa,stiu sigur ca imi sparsesem capul sau ceva mi se intamplase pentru ca in oglinda primul lucru pe car eil vedeam era imensa cicatrice de pe frunte dar in toata aceasta perioada reusisem sa realizez anumite lucruri la care nu avusesem timp sau nu vrusesem sa am timp sa le aflu.Reusisem tocmai in aceste circumstante sa imi dau seama cat de rau gresisem probabil sau as fi avut de gand sa gresesc daca nu eram inchisa acolo...
   Stiu sigur ca avusesem multe intrebari la care sa-mi raspund...Intrebari stupide precum:,,De ce exista negrii?".Raspunsul a fostla fel de stupid dar pentru mine una,justifica acest lucru.Privesc lumea inca precum o imensa tabla de sah,jocul fiind jucat de catre Dumnezeu si destin,iar piesele de sah sunt diverse dar fiecare are perechea sa.Pionii,nebunii,caii,ture si chiar regele si cu regina.Cat de asemanator oamenilor,observi?Toti sunt diferiti,cu grade sociale diferite,dar fiecare are perechea lor,exact ca noi,iar intr-un joc de sah sunt doua culori,de aceea exista albi si negrii.
   Stiu, de asemenea, cat de  tare ma enerva sa fiu ocupata,sa nu am timp de nimic.Abia acum am constientizat insa cat de incredibil si minunat e acest lucru.Acum,cand nu am nimic de facut,cand stau toata ziua si astept sa treaca timpul,imi dau seama cat de frumos era sa simt ca-mi traiesc viata,sa ma simt de folos,ocupata,sa am zile pline,sa fiu obosita,dar multumita si impacata ca am reusit sa finalizez cu succes un lucru.
   Imi amintesc si cat de ingradita ma simteam chiar daca eram in libertate,pentru ca incercam mereu sa fiu ca ceilalti,sa fiu ,,normala",imi era frica   ca ceilalti sa ma evite si sa-mi pierd popularitatea.Naiv copil eram.Ce nu as da acum sa ma fi comportat altfel,sa fi aratat ce bine e sa te simti diferit,sa fi fost nebuna!Nebuna ca Van Gogh cand si-a taiat urechea dreapta in numele artei,ca hristos care s-a rastignit in numele copiilor sai,ca Einstein incercand mereu sa se autodepaseasca,Cat de nebuni or fi fost ei si altii la randul lor,ne-au scris istoria,au fost si inca sunt iubiti asa,prin nebunia lor.Si nu am putut sa fiu asa deoarece eram o proasta,doar atat.Acum sunt nebuna,caci ma aflu se pare,intre nebuni.Dar intre nebuni incerc sa fiu nebuna,asa cum incercam sa fiu normala in societatea mea.Pana la urma nebun inseamna diferit.Ei sunt nebuni dar eu sunt nebuna de fapt,pentru ca nu sunt decat normala,aici...Si ce mi-ar mai placea ca intre pauzele de munca sa incep sa visez cu ochii deschisi,sa ma simt fericita,sa am fluturi in stomac,sa alerg in ploaie,sa pup soarele,sa iubesc luna...Aici a devenit un obicei tot acest ansamblu de elemente si si-a pierdut toata specialitatea.
  Inchisa practic intre acesti 4 pereti impartiti pe mai multe camere si alti pereti,ma simt atat de ingradita si regretele parca ma sufoca si nu ma mai lasa nici macar sa sper,cat de tare am gresit,at de naiva am fost...
  Dar am iesit de acolo in cele din urma,dupa multe rugaminti si dupa ce am fost supusa la o mie de teste daca nu mai multe pana sa vada ca nu sunt nebuna,cel putin nu in sensul in care credeau ei.Dar acum ca eram libera,nu mai cunosteam pe nimeni,nici macar adresa nu mi-o mai stiam...Astfel ca am inceput sa ma bucur din nou de libertate plimbandu-ma in tot orasul,in toata tara descoperind multe lucruri pe care le credeam urate,crezand alte tari cu mult superioare,nu vroiam sa vad cat de frumos e locul in care m-am nascut,ce oameni frumosi,ce voci frumoase,ce culori,ce viata.
    Am reusit sa reconstruiesc totul de la 0 cu ajutorul noii mele,,eu",sa-mi fac din nou prieteni,sa reusesc sa muncesc banii din greu,dar cinstit si intr-adevar simtisem ca traiesc.
  Atunci mi-am dat seama defapt ca niciun om nu e ,,el' mereu exista alta persoana care asteapta sa iasa la suprafata in urma unor asemenea intamplari.
   Iar acum,sunt fericita.Am tot ce-mi doresc,o viata perfecta realizata tocmai prin imperfectiunile pe care le prezinta.