De ce ne ranim?

As putea sa fiu rea. As putea sa folosesc razbunarea drept cea mai apriga unealta de razboi. As putea sa las si eu in urma mea inimi frante si dezamagiri. As putea sa tradez, sa insel, sa mint, sa tac cand mi se cere sa vorbesc, dar… Asta nu este forma inimii mele.

Sunt atatia oameni rai in lumea asta. De ce sa fac si eu parte din ei?

De-a lungul vietii mele, pe cararile minate pe care am fost nevoita  sa pasesc, am intalnit multe bifurcari unde aveam de ales sa continui pe una dintre cele doua directii: a ma comporta la fel ca cei ce mi-au asezat cu grija obstacolele in drum ori sa ma ambitionez sa fiu mai presus decat ei, iertandu-i, plecand fruntasa inspre propriile mele teluri.

As fi putut sa ma razbun pe atatia ipocriti si as fi putut sa ma transform si sa-mi pierd amprentele in ura, dar atunci nu as mai fi cine sunt astazi si nu as mai putea ajunge acolo unde stiu ca o sa fiu pe viitor.

In loc sa le ofer satisfactia celor ce am vrut sa-mi faca rau, in loc sa tip in argumente in loc sa tac si sa-mi astept soarta sa decida pentru mine, in loc sa rad unde imi plangea sufletul, am preferat sa raman eu. Mi-am folosit cuvintele in loc de urlete, mi-am folosit bratele sa imbratisez in loc sa palmuiesc, mi-am folosit ochii drept oglinda celor ce-si foloseau privirea sa ma intimideze, sfarsind prin a ii face sa-si priveasca propria reflectie si nu infrangerea mea.

Un lucru pe care am refuzat sa-l vad este rautatea oamenilor carora nu le-ai facut altceva decat bine, ca de altfel si placerea de a nu te ajuta cand le-ai cerut ajutorul. Am refuzat sa cred ca exista oameni care sa nu aprecieze zambetele pe care li le-am asezat pe chip ori efortul pe care il faceam pentru a le creea ori intretine fericirea si binele. Am refuzat sa cred asta pana cand m-am vazut lovita de mainile pe care imi le mangai.

Razboaiele nu pornesc de la conflicte material, dar de la egoismul oamenilor ce nu-si recunosc greselile, nu-si asuma responsabilitatea si simt nevoia sa-si afiseze superioritatea acolo unde se afla in inferioritate.

De ce distrugem, atunci cand vrem doar sa(ni le) reabilitam? Inimi, suflete, trecuturi, amintiri, persoane.

That's for my biggest exception.

That’s for the boy who will probably never know how I really felt. That’s for the one who turned my life upside down, who gave me in some minutes what others couldn’t offer in years. The only one who showed me how it is like to let yourself gone with the wave.

From the very first moment I saw him, I felt a spark, but I always thought that he is way out of my league until… I finally had him for a little while.

He was the first one who made me break my rules and make the craziest thing I’ve ever done, to break my principles and all that I thought it was fair until then.

He was handsome, with the most amazing voice I’ve ever heard, with a smile that could light up the entire world, not only the room he entered, with a touch that my skin would never forget; he was the one who put thrills under my spine only by looking at me.

He was the first one who showed me how it was like to be controlled, to be totally satisfied. The first one who shut my mouth only because he knew he was right. He was a real man.

Even if I could have never be with him, I will always have him not only in my mind, but in my heart.He haunts my dreams, my fantasies and the small memories we created are always there to remember me what I need and how I really am.

He was the one who made me feel like fainting in the moment I saw him, only because of those passionate images inside my head, spinning and repeating in front of my eyes looking at him.

His lips, his hands, his kisses, his hugs, his looks, his smell, his everything made me hopelessly fall in love with the illusion of owning a part of him. For a moment, for a few days, it felt right. But he taught me what real passion is, what compatibility really means, why people cheat and why they don’t regret, what feeling sorry is supposed to make you feel like but in the same time how it is like to never feel sorry for something that you make you feel good. He taught me how it is with all the right things at the worst moment. And he will never even know…

But what if maybe, you were the perfect one for me?

Cum de pot sa iubesc atat de mult(i)?

Daca o sa ma faci sa ma indragostesc de tine, daca o sa-mi oferi siguranta, daca o sa imi asezi zambete pe buze si o sa imi strecori incertitudini in minte, o sa ramai intotdeauna o parte din mine.

Multi nu inteleg cum de ma pot atasa de atat de multe persoane si sa pretind ca le iubesc in egala masura, ori multi se asteapta ca, pe cat de repede ma atasez, pe atat de repede sa-mi treaca, ca un fel de raceala de sezon pe care o tratez si dispare.

Am o inima mare si apreciez oamenii. Apreciez cuvintele, gesturile, sacrificiile, compromisurile, respectul. Ma atasez asa de repede pentru ca vad binele in oameni, vad potential, le observ stralucirea de pe fata cand vorbesc despre lucruri care ii fac fericiti, le vad altruismul, sinceritatea zambetului cand ma intalnesc. Si chiar de apuc sa le observ negativitatea, tot la bunatate ma raportez. Obisnuiesc sa ma agat de momentele frumoase petrecute alaturi de oameni, chiar daca multi dintre ei m-au ranit. Si eu, poate, am ranit la randul meu pe altii.

Sunt multe persoane ce m-au afectat pe parcursul vietii mele. Oameni cu care am conversat, oameni cu care am ras, altii cu care am plans, oameni pe care i-am imbratisat, oameni. Ei m-au definit, m-au construit, m-au mobilizat, ei m-au facut sa-mi dau seama unde gresesc, ei m-au facut sa cresc pentru ca au crezut in mine.

Asa ca da… Iubesc, inca iubesc persoane pe care nu le-am mai vazut de ani de zile, cu care poate nici nu mai schimb priviri pe strada, dar apoi cuvinte, Persoane care nu au nicio idee ca eu, naiva si cu o parte intacta de inocenta, inca ma gandesc la ei.

Tuturor le daruiesc incredere si optimism. Cred in oameni, in pofida rautatilor pe care tot oamenii le infaptuiesc. Dar pentru cei ce m-au mintit frumos, ce mi-au spus ce am avut nevoie sa aud, pentru cei ce m-au ranit dar prin asta m-au facut sa ma schimb in mai bine si mai ales pentru cei ce m-au iubit si au crezut in mine… Tuturor le-am oferit o feliuta din sufletul meu, la pachet. Unii au ales sa o consume, sa o dea uitarii, altii au pastrat-o si inca isi mai amintesc de mine.

Dar vreau sa las in urma mea afectiune. Asa obisnuia sa fie Turtu, persoana in numele careia scriu acum. Nu ma mai aflu in rolul ei des, am mai crescut acum si alte responsabilitati ma fac sa uit… Dar seara, cand raman singura intre ganduri, Turtu imi aminteste ca acea parte din mine trebuie sa ramana in permanenta aici.

Sunt atatia oameni rai in lumea asta; de ce sa fac si eu parte din ei?