Cum de pot sa iubesc atat de mult(i)?

Daca o sa ma faci sa ma indragostesc de tine, daca o sa-mi oferi siguranta, daca o sa imi asezi zambete pe buze si o sa imi strecori incertitudini in minte, o sa ramai intotdeauna o parte din mine.

Multi nu inteleg cum de ma pot atasa de atat de multe persoane si sa pretind ca le iubesc in egala masura, ori multi se asteapta ca, pe cat de repede ma atasez, pe atat de repede sa-mi treaca, ca un fel de raceala de sezon pe care o tratez si dispare.

Am o inima mare si apreciez oamenii. Apreciez cuvintele, gesturile, sacrificiile, compromisurile, respectul. Ma atasez asa de repede pentru ca vad binele in oameni, vad potential, le observ stralucirea de pe fata cand vorbesc despre lucruri care ii fac fericiti, le vad altruismul, sinceritatea zambetului cand ma intalnesc. Si chiar de apuc sa le observ negativitatea, tot la bunatate ma raportez. Obisnuiesc sa ma agat de momentele frumoase petrecute alaturi de oameni, chiar daca multi dintre ei m-au ranit. Si eu, poate, am ranit la randul meu pe altii.

Sunt multe persoane ce m-au afectat pe parcursul vietii mele. Oameni cu care am conversat, oameni cu care am ras, altii cu care am plans, oameni pe care i-am imbratisat, oameni. Ei m-au definit, m-au construit, m-au mobilizat, ei m-au facut sa-mi dau seama unde gresesc, ei m-au facut sa cresc pentru ca au crezut in mine.

Asa ca da… Iubesc, inca iubesc persoane pe care nu le-am mai vazut de ani de zile, cu care poate nici nu mai schimb priviri pe strada, dar apoi cuvinte, Persoane care nu au nicio idee ca eu, naiva si cu o parte intacta de inocenta, inca ma gandesc la ei.

Tuturor le daruiesc incredere si optimism. Cred in oameni, in pofida rautatilor pe care tot oamenii le infaptuiesc. Dar pentru cei ce m-au mintit frumos, ce mi-au spus ce am avut nevoie sa aud, pentru cei ce m-au ranit dar prin asta m-au facut sa ma schimb in mai bine si mai ales pentru cei ce m-au iubit si au crezut in mine… Tuturor le-am oferit o feliuta din sufletul meu, la pachet. Unii au ales sa o consume, sa o dea uitarii, altii au pastrat-o si inca isi mai amintesc de mine.

Dar vreau sa las in urma mea afectiune. Asa obisnuia sa fie Turtu, persoana in numele careia scriu acum. Nu ma mai aflu in rolul ei des, am mai crescut acum si alte responsabilitati ma fac sa uit… Dar seara, cand raman singura intre ganduri, Turtu imi aminteste ca acea parte din mine trebuie sa ramana in permanenta aici.

Sunt atatia oameni rai in lumea asta; de ce sa fac si eu parte din ei?