de ce toti promiteti chestii pe care niciodata nu vi le asumati?de ce toti va intersectati intr-un punct comun? de ce toti reusiti sa ne faceti sa ne calcam pe orgoliu,sa le dam dracu de principii,sa avem iar incredere dupa o perioada in care eram sigure ca acest lucru nu va mai fi posibil ca apoi toti sa ne aduceti la total acelasi rezultat?
Nu stiu cum ai reusit si tu sa ma faci sa cad in aceleasi grave sentimente pe care speram sa nu le mai simt pentru cineva...nu pot sa-mi dau seama cum ai reusit sa te infiltrezi,precum apa printre pietre,in cele mai adanci cicatrici ale inimii mele si sa te faci remarcat.Nu as fi zis la inceput ca se va ajunge asa departe,credeam ca e doar o joaca dinasta stupida...Fara sa-mi dau seama insa,discutiile au devenit mai dese,mai intense,mai intime,mai personale,mai romantice...Iar eu am reusit iar sa calc stramb sa cad iar in capcana atractiei universale.Cand gandesc in perspectiva mi se pare o tampenie,cum poti sa te indragostesti asa dintr-atat lucru? Cat suflet poti sa pui pentru cineva pe care nu-l cunosti?Ti-am spus,si iti repet:eu nu stiu cine esti,poate nu te iubesc pe tine,dar pe cine cunosc din tine am inceput sa-l iubesc la nebunie.Credeam ca voi fi intr-adevar o exceptie de la niste reguli pe care ti le-ai impus din nu stiu ce cauza,credeam ca se va putea transforma intr-adevar intr-o scena din filmele siropoase pe care le tot discutam in alea cateva minute pretioase in care vorbeam noaptea,la telefon,inainte de culcare,am indraznit sa cred in cuvintele tale de inceput,care culmea,in loc sa se amplifice,se rarisera.Cu toate astea,inca erai aici,inca reuseai sa ma faci sa rad,inca reuseai sa ma scoti din depresii,inca reuseai sa ma faci sa ma adancesc si mai mult in lacul asta nenorocit de regrete,dezamagiri.Cum poti sa-ti schimbi dispozitia in cateva ore? E vorba de ceilalti? De parerea celorlalti?De ce iti pasa?Ma minteai ca vrei sa fi decat cu mine,ai nevoie decat de mine...Poate din intamplare iti amintesti cat de tare reusisei sa ma convingi sa-ti spun ceea ce simt,ca apoi sa ma urasc pentru asta,dar apoi sa rad pentru ca aflam ca gandeam la fel,sau cel putin asta vroiai sa ma faci sa cred.Mi-ai promis multe,si eram sigura ca sunt miciuni,insa ceva din mine refuza acest aspect,inecata parca de toate cuvintele frumoase pe care mi le imprimai in minte...Te visam in fiecare seara,ma gandeam incontinuu la tine,abia asteptam sa pot ajunge acasa sa raman doar eu cu tine in gand,pentru mine...erai deja aici,cand imi vorbeai imi vorbeai para fata in fata,cateodata as fi putut sa juri ca ma strangi in brate cu adevarat,ca toate scenariile alea nu sunt doar simple glume...Dar eu niciodata nu ascult,nici macar de mine insami,iar acum am reusit sa ies iar singura sifonata de pe aici,citind incontinuu mesajele pline de promisiuni...Inca imi mai vine sa zambesc cand imi amintesc cate ceva,dar fiecare zambet vine insotit de cate o lacrima.
Si totusi,multumesc ca te-ai prefacut ca-ti pasa,multumesc pentru timpul acordat.Nute inteleg,dar nici nu ma mai straduiesc....Si cum tot am reusit sa-mi astern aici gandul...imi lipsesti.
Always... Be careful who you love,someone can bite your heart...
miercuri, 16 martie 2011
sâmbătă, 5 martie 2011
How could you be so heartless?
Unde disparuse soarele ala de ii incalzea inafara de casa,ferestre,lenjerie,chip pana si inima?Cand putuse sa se instaleze ploaia,mai grea si dureroasa decat grindina,cand se dezlipisera piesele unui joc de lego perfect,cand reusisei sa-i distrugi toate asteptarile,cand a ramas mai singura decat ultimul fir de nisip nescurs dintr-o clepsidra?
Toate se schimba putin cate putin in fiecare zi,fiecare crater se largeste cu cate un centimetru in fiecare moment.Sunt prea ocupata sa numar zambetele unor oameni ipocriti decat sa-mi vad prapastiile dezamagirilor cum ma inghit.Ma trezesc doar cand sunt aproape de fund,ma trezesc pe ultima suta de metri care imi permite sa schimb mai mult sau mai putin ceva,ma trezesc doar cand practic vreau sa fie prea tarziu.Imi e prea greu sa ma sinchisesc sa-mi cer scuze,sa recunosc ca am gresit,sa renunt la un orgoliu prostesc care ma leaga de cealalta baricada a unei iertari,sunt prea ocupata apoi sa vad cum ma salvez pe mine,nu relatiile dintre mine si ceilalti.
Dar stiti,voi,nenorocitilor,e mereu vina voastra!Voi nu stiti sa fiti alaturi de mine cand chiar am nevoie de voi,voi nu stiti sa ma ascultati cand vreau sa vorbesc dar tac,nu stiti sa ma imbratisati cand va dau la o parte,nu stiti sa ma intrebati ce am cand va spun ca nu conteaza,nu stiti sa ma sunati cand stau cu telefonul in brate si astept,nu stiti sa ma chemati afara cand am nevoie sa va vorbesc,nu stiti niciodata sa vedeti cum mai traiesc cand aproape simt ca mor.Nu stiti pentru ca nu-mi sunteti nici macar unul prieten,nici macar cunostinte,cand stiu ca peste vreo cateva luni nici salut pe strada nu o sa mai merit sa-mi mai spuneti.De cate ori nu am trecut la milimetri de unul dintre voi pe strada si ati uitat ca ma cunoasteti?In ultimele zile,tot mai des imi revad'prietenii din copilarie",surorile mele imaginarr,oamenii cu care imi imparteam jucariile,oamenii cu care am crescut,oameni pe care nu o sa-i uit toata viata mea,trec pe langa voi,ma priviti,va uitati in ochii mei,deschid gura sa va spun salut,vreau sa va iau in brate,vreau sa va trag unpic pe dreapta sa va reamintesc unde am fost,ce-am devenit,iar voi va intoarceti privirea fara sa-mi adresati niciun cuvant.Ma doare,sunt niste momente inutile,sunt niste intamplari asa fara sens,sunt niste cacaturi care se strang la un moment dat prea multe,nu stiu cum sa le mai adun,cum sa le mai ingramatesc sa mai incapa,unde sa le mai risipesc sa nu le mai am.Toate depresiile astea sunt ca niste boomerang-uri,incerc sa le arunc,sa le ascund,dar mereu se intorc,mereu ies la iveala in cel mai nepotrivit moment.
Mai e faptul ca,una peste asta,ma simt singura.Cutreier bulevardul cu mp4-ul in urechi.Ascult melodii vesele,zambesc,apoi imediat din tot playlistul imi pune te miri ce melodie de dragoste,si bataile inimii devin mai accelerate,ochii parca se umezesc,obrajii se inrosesc si incet incep amintirile ma napadesc.Ies la lumina anumite sentimente de dor,pe care sperasem sa le uit acasa in timp ce ma plimbam,apoi mai vad pe bulevard niste inimioare rosii de plus cu vreun "te iubesc" nesimtit asternut" din toata dragostea" cusut cu ata alba pe un fond rosu si nu pot sa tot vad cate cupluri ,cate intreguri vad pe strada.Incet sa ma simt precum ultima jumatate fara pereche de pe acest teritoriu.Chiar toti sunteti grupati 2 cate 2? Chiar trebuie sa-mi sfidati simatimentele tinandu-va adorabil de mana?Chiar trebuie sa va aud multumindu-va unuia altuia pentru ca existati unul pentru celalt?Chiar trebuie sa va vad privindu-va si zambindu-va,chiar trebuie sa vad plutind in aer intre voi o unda de dragoste parca care va apropie,chiar trebuie sa va aud adresandu-va cuvinte siropoase si tampite de iubire?Chiar trebuie sa-mi imaginez ca voi sunteti aia 2 oameni perfecti dintr-un final al vreunui film de dragoste cu happy-end?Chiar trebuie sa-mi privesc telefonul sub pretextul ca ma uit la ceas sperand totusi sa primesc vreun semn de viata din partea cuiva?Chiar trebuie sa te sun sa vreau sa iesim iar tu sa fi cu altcineva si sa ma chemi si mie doar asa de fatada?Chiar trebuie sa mi se franga inima din orice tampenie?Chiar trebuie sa fi devenit sensibila ca dracu,sa-mi vina sa plang din orice?
Am inceput iar sa ma simt singura,si imi e frica sa raman asa,sa raman singura asfixiata de propriile ganduri,sa pun iar cap la cap fiecare situatie,sa-mi numar prietenii,sa ma uit in agenda telefonului sa-mi amintesc de cineva uitat,sa ma intreb cand s-au schimbat atatea,sa-mi amintesc perioade de vreo 2 saptamani cand ma imprietenisem super bine cu cineva incat as fi putut sa jur ca va deveni cel mai bun prieten,iar dupa cateva zile sa dispara orice apel,orice mesaj,fiecare conversatie sa devina din ce in ce mai monotona,fiecare hug sa devina din ce in ce mai indiferent.Pe mine una...ma doare.
Toate se schimba putin cate putin in fiecare zi,fiecare crater se largeste cu cate un centimetru in fiecare moment.Sunt prea ocupata sa numar zambetele unor oameni ipocriti decat sa-mi vad prapastiile dezamagirilor cum ma inghit.Ma trezesc doar cand sunt aproape de fund,ma trezesc pe ultima suta de metri care imi permite sa schimb mai mult sau mai putin ceva,ma trezesc doar cand practic vreau sa fie prea tarziu.Imi e prea greu sa ma sinchisesc sa-mi cer scuze,sa recunosc ca am gresit,sa renunt la un orgoliu prostesc care ma leaga de cealalta baricada a unei iertari,sunt prea ocupata apoi sa vad cum ma salvez pe mine,nu relatiile dintre mine si ceilalti.
Dar stiti,voi,nenorocitilor,e mereu vina voastra!Voi nu stiti sa fiti alaturi de mine cand chiar am nevoie de voi,voi nu stiti sa ma ascultati cand vreau sa vorbesc dar tac,nu stiti sa ma imbratisati cand va dau la o parte,nu stiti sa ma intrebati ce am cand va spun ca nu conteaza,nu stiti sa ma sunati cand stau cu telefonul in brate si astept,nu stiti sa ma chemati afara cand am nevoie sa va vorbesc,nu stiti niciodata sa vedeti cum mai traiesc cand aproape simt ca mor.Nu stiti pentru ca nu-mi sunteti nici macar unul prieten,nici macar cunostinte,cand stiu ca peste vreo cateva luni nici salut pe strada nu o sa mai merit sa-mi mai spuneti.De cate ori nu am trecut la milimetri de unul dintre voi pe strada si ati uitat ca ma cunoasteti?In ultimele zile,tot mai des imi revad'prietenii din copilarie",surorile mele imaginarr,oamenii cu care imi imparteam jucariile,oamenii cu care am crescut,oameni pe care nu o sa-i uit toata viata mea,trec pe langa voi,ma priviti,va uitati in ochii mei,deschid gura sa va spun salut,vreau sa va iau in brate,vreau sa va trag unpic pe dreapta sa va reamintesc unde am fost,ce-am devenit,iar voi va intoarceti privirea fara sa-mi adresati niciun cuvant.Ma doare,sunt niste momente inutile,sunt niste intamplari asa fara sens,sunt niste cacaturi care se strang la un moment dat prea multe,nu stiu cum sa le mai adun,cum sa le mai ingramatesc sa mai incapa,unde sa le mai risipesc sa nu le mai am.Toate depresiile astea sunt ca niste boomerang-uri,incerc sa le arunc,sa le ascund,dar mereu se intorc,mereu ies la iveala in cel mai nepotrivit moment.
Mai e faptul ca,una peste asta,ma simt singura.Cutreier bulevardul cu mp4-ul in urechi.Ascult melodii vesele,zambesc,apoi imediat din tot playlistul imi pune te miri ce melodie de dragoste,si bataile inimii devin mai accelerate,ochii parca se umezesc,obrajii se inrosesc si incet incep amintirile ma napadesc.Ies la lumina anumite sentimente de dor,pe care sperasem sa le uit acasa in timp ce ma plimbam,apoi mai vad pe bulevard niste inimioare rosii de plus cu vreun "te iubesc" nesimtit asternut" din toata dragostea" cusut cu ata alba pe un fond rosu si nu pot sa tot vad cate cupluri ,cate intreguri vad pe strada.Incet sa ma simt precum ultima jumatate fara pereche de pe acest teritoriu.Chiar toti sunteti grupati 2 cate 2? Chiar trebuie sa-mi sfidati simatimentele tinandu-va adorabil de mana?Chiar trebuie sa va aud multumindu-va unuia altuia pentru ca existati unul pentru celalt?Chiar trebuie sa va vad privindu-va si zambindu-va,chiar trebuie sa vad plutind in aer intre voi o unda de dragoste parca care va apropie,chiar trebuie sa va aud adresandu-va cuvinte siropoase si tampite de iubire?Chiar trebuie sa-mi imaginez ca voi sunteti aia 2 oameni perfecti dintr-un final al vreunui film de dragoste cu happy-end?Chiar trebuie sa-mi privesc telefonul sub pretextul ca ma uit la ceas sperand totusi sa primesc vreun semn de viata din partea cuiva?Chiar trebuie sa te sun sa vreau sa iesim iar tu sa fi cu altcineva si sa ma chemi si mie doar asa de fatada?Chiar trebuie sa mi se franga inima din orice tampenie?Chiar trebuie sa fi devenit sensibila ca dracu,sa-mi vina sa plang din orice?
Am inceput iar sa ma simt singura,si imi e frica sa raman asa,sa raman singura asfixiata de propriile ganduri,sa pun iar cap la cap fiecare situatie,sa-mi numar prietenii,sa ma uit in agenda telefonului sa-mi amintesc de cineva uitat,sa ma intreb cand s-au schimbat atatea,sa-mi amintesc perioade de vreo 2 saptamani cand ma imprietenisem super bine cu cineva incat as fi putut sa jur ca va deveni cel mai bun prieten,iar dupa cateva zile sa dispara orice apel,orice mesaj,fiecare conversatie sa devina din ce in ce mai monotona,fiecare hug sa devina din ce in ce mai indiferent.Pe mine una...ma doare.
miercuri, 2 martie 2011
Ne invaluia parfumul zmeurei presate in lumari.Se auzea pianul trimitand pasiune din clape.Iti simteam respiratia calda atingandu-mi pielea.Iti simteam degetele jucandu-se cu parul meu,iti simteam buzele mangaindu-mi obrajii.Un fum de tigara ne-a apropiat gurile intr-o singura persoana,mi se zgariau buzele de buzele tale,dintii mi se loveau in miscarea agitata a unui sarut.Tremuram amandoi.Focul ardea strasnic transpirandu-ne trupurile deja fierbinti.Ne omogenizasem intr-o singura persoana.
~Baiatul visurilor mele era un fotograf,cu aptitudini de muzicant care dis de dimineata sa ma trezeasca cu blitul aparatului,sa-mi faca poze nud in razele apusului,sa-mi cante slagare sub clar de luna.Sa pot sa-ti imbrac camasile largi in zorii diminetii,sa iti pregatesc o cafea mereu nepotrivita dar care iti va placea oricum pentru ca imi poarta amprenta,sa incerc sa-ti fac clatite si sa distrug bucataria,sa vreau sa-ti fac surprize in fiecare zi.Sa pot sa ma plang ca mi-e frica sa te pierd iar tu sa razi de naivitatea mea,sa-mi stergi zambind lacrimile din ochi,sa ma strangi la pieptul tau si sa-mi promiti eternitatea...Sa ma minti,sa imi intretii starea cu fericire,sa imi razi numai mie,sa ma strangi intamplator in brate,sa adorm cu capul pe pieptul tau,sa-ti ascult inima cum bate si sa simt inca emotiile pe care le simteam la inceput.
Tu nu erai baiatul visurilor mele,intre timp ai devenit acela.Cu tine imi fac iluzii naptea inainte de culcare,si tu mi-esti primul gand la rasarit.Tu esti cel la care ma gandesc cand aud cuvantul"iubire",numele tau il rostesc cand ma intreb de cine sunt indragostita.Tu nu ma fotografiezi cu aparatul,insa simt in privirea ta cum ma scanezi si ma setezi drept wallpaper asupra sufletului tau.Simt cateodata sinceritatea in stralucirea si dilatarea pupilelor tale privind in ochii mei,simt blandetea,delicatetea cu care ma atingi de parca ti-ar fi frica sa spargi un exponat antic al unui muzeu scump.
Imi e frica in schimb sa-ti spun...Eu care dadeam sfaturi de curaj,eu care eram atat de indrazneata,ma simt atat de timida intr-un asemenea moment.Simt ca incep sa ma transform cand sunt in preajma ta.Cand nu esti aici,imi promit mie ca data viitoare o sa-ti spun...Cum apari imi furi rasuflarea,imi incalcesti cuvintele,imi stopezi replicile inaine sa apuc sa le spun.
Imi e frica sa iti spun niste cuvinte pe care le folosesc zilnic!Pentru ca vreau ca oamenii sa stie ceea ce simt,dar imi e frica.Nu gasesc motive sa explic de ce,dar imi e frica.
E doar o foaie rupta din sufletul unei adolescente,sunt doar niste sentimente asternute in van,sunt doar niste maini care se impreuneaza si ar trebui sa ramana precum 2 piese de puzzle care au fost intr-un intreg o data,au fost taiate si predestinate sa se gaseasca si sa ramana lipite asa,sunt doar niste minute risipite fara rost,e doar imaginatia care joaca feste tuturor.Dar totusi nu te mint cand incerc,chiar incerc sa-ti spun ca...
Te iubesc.
~Baiatul visurilor mele era un fotograf,cu aptitudini de muzicant care dis de dimineata sa ma trezeasca cu blitul aparatului,sa-mi faca poze nud in razele apusului,sa-mi cante slagare sub clar de luna.Sa pot sa-ti imbrac camasile largi in zorii diminetii,sa iti pregatesc o cafea mereu nepotrivita dar care iti va placea oricum pentru ca imi poarta amprenta,sa incerc sa-ti fac clatite si sa distrug bucataria,sa vreau sa-ti fac surprize in fiecare zi.Sa pot sa ma plang ca mi-e frica sa te pierd iar tu sa razi de naivitatea mea,sa-mi stergi zambind lacrimile din ochi,sa ma strangi la pieptul tau si sa-mi promiti eternitatea...Sa ma minti,sa imi intretii starea cu fericire,sa imi razi numai mie,sa ma strangi intamplator in brate,sa adorm cu capul pe pieptul tau,sa-ti ascult inima cum bate si sa simt inca emotiile pe care le simteam la inceput.
Tu nu erai baiatul visurilor mele,intre timp ai devenit acela.Cu tine imi fac iluzii naptea inainte de culcare,si tu mi-esti primul gand la rasarit.Tu esti cel la care ma gandesc cand aud cuvantul"iubire",numele tau il rostesc cand ma intreb de cine sunt indragostita.Tu nu ma fotografiezi cu aparatul,insa simt in privirea ta cum ma scanezi si ma setezi drept wallpaper asupra sufletului tau.Simt cateodata sinceritatea in stralucirea si dilatarea pupilelor tale privind in ochii mei,simt blandetea,delicatetea cu care ma atingi de parca ti-ar fi frica sa spargi un exponat antic al unui muzeu scump.
Imi e frica in schimb sa-ti spun...Eu care dadeam sfaturi de curaj,eu care eram atat de indrazneata,ma simt atat de timida intr-un asemenea moment.Simt ca incep sa ma transform cand sunt in preajma ta.Cand nu esti aici,imi promit mie ca data viitoare o sa-ti spun...Cum apari imi furi rasuflarea,imi incalcesti cuvintele,imi stopezi replicile inaine sa apuc sa le spun.
Imi e frica sa iti spun niste cuvinte pe care le folosesc zilnic!Pentru ca vreau ca oamenii sa stie ceea ce simt,dar imi e frica.Nu gasesc motive sa explic de ce,dar imi e frica.
E doar o foaie rupta din sufletul unei adolescente,sunt doar niste sentimente asternute in van,sunt doar niste maini care se impreuneaza si ar trebui sa ramana precum 2 piese de puzzle care au fost intr-un intreg o data,au fost taiate si predestinate sa se gaseasca si sa ramana lipite asa,sunt doar niste minute risipite fara rost,e doar imaginatia care joaca feste tuturor.Dar totusi nu te mint cand incerc,chiar incerc sa-ti spun ca...
Te iubesc.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)