How could you be so heartless?

Unde disparuse soarele ala de ii incalzea inafara de casa,ferestre,lenjerie,chip pana si inima?Cand putuse sa se instaleze ploaia,mai grea si dureroasa decat grindina,cand se dezlipisera piesele unui joc de lego perfect,cand reusisei sa-i distrugi toate asteptarile,cand a ramas mai singura decat ultimul fir de nisip nescurs dintr-o clepsidra?
Toate se schimba putin cate putin in fiecare zi,fiecare crater se largeste cu cate un centimetru in fiecare moment.Sunt prea ocupata sa numar zambetele unor oameni ipocriti decat sa-mi vad prapastiile dezamagirilor cum ma inghit.Ma trezesc doar cand sunt aproape de fund,ma trezesc pe ultima suta de metri care imi permite sa schimb mai mult sau mai putin ceva,ma trezesc doar cand practic vreau sa fie prea tarziu.Imi e prea greu sa ma sinchisesc sa-mi cer scuze,sa recunosc ca am gresit,sa renunt la un orgoliu prostesc care ma leaga de cealalta baricada a unei iertari,sunt prea ocupata apoi sa vad cum ma salvez pe mine,nu relatiile dintre mine si ceilalti.
Dar stiti,voi,nenorocitilor,e mereu vina voastra!Voi nu stiti sa fiti alaturi de mine cand chiar am nevoie de voi,voi nu stiti sa ma ascultati cand vreau sa vorbesc dar tac,nu stiti sa ma imbratisati cand va dau la o parte,nu stiti sa ma intrebati ce am cand va spun ca nu conteaza,nu stiti sa ma sunati cand stau cu telefonul in brate si astept,nu stiti sa ma chemati afara cand am nevoie sa va vorbesc,nu stiti niciodata sa vedeti cum mai traiesc cand aproape simt ca mor.Nu stiti pentru ca nu-mi sunteti nici macar unul prieten,nici macar cunostinte,cand stiu ca peste vreo cateva luni nici salut pe strada nu o sa mai merit sa-mi mai spuneti.De cate ori nu am trecut la milimetri de unul dintre voi pe strada si ati uitat ca ma cunoasteti?In ultimele zile,tot mai des imi revad'prietenii din copilarie",surorile mele imaginarr,oamenii cu care imi imparteam jucariile,oamenii cu care am crescut,oameni pe care nu o sa-i uit toata viata mea,trec pe langa voi,ma priviti,va uitati in ochii mei,deschid gura sa va spun salut,vreau sa va iau in brate,vreau sa va trag unpic pe dreapta sa va reamintesc unde am fost,ce-am devenit,iar voi va intoarceti privirea fara sa-mi adresati niciun cuvant.Ma doare,sunt niste momente inutile,sunt niste intamplari asa fara sens,sunt niste cacaturi care se strang la un moment dat prea multe,nu stiu cum sa le mai adun,cum sa le mai ingramatesc sa mai incapa,unde sa le mai risipesc sa nu le mai am.Toate depresiile astea sunt ca niste boomerang-uri,incerc sa le arunc,sa le ascund,dar mereu se intorc,mereu ies la iveala in cel mai nepotrivit moment.
Mai e faptul ca,una peste asta,ma simt singura.Cutreier bulevardul cu mp4-ul in urechi.Ascult melodii vesele,zambesc,apoi imediat din tot playlistul imi pune te miri ce melodie de dragoste,si  bataile inimii devin mai accelerate,ochii parca se umezesc,obrajii se inrosesc si incet incep amintirile ma napadesc.Ies la lumina anumite sentimente de dor,pe care sperasem sa le uit acasa in timp ce ma plimbam,apoi mai vad pe bulevard niste inimioare rosii de plus cu vreun "te iubesc" nesimtit asternut" din toata dragostea" cusut cu ata alba pe un fond rosu si nu pot sa tot vad cate cupluri ,cate intreguri vad pe strada.Incet sa ma simt precum ultima jumatate fara pereche de pe acest teritoriu.Chiar toti sunteti grupati 2 cate 2? Chiar trebuie sa-mi sfidati simatimentele tinandu-va adorabil de mana?Chiar trebuie sa va aud multumindu-va unuia altuia pentru ca existati unul pentru celalt?Chiar trebuie sa va vad privindu-va si zambindu-va,chiar trebuie sa vad plutind in aer intre voi o unda de dragoste parca care va apropie,chiar trebuie sa va aud adresandu-va cuvinte siropoase si tampite de iubire?Chiar trebuie sa-mi imaginez ca  voi sunteti aia 2 oameni  perfecti dintr-un final al vreunui film de dragoste cu happy-end?Chiar trebuie sa-mi privesc telefonul sub pretextul ca ma uit la ceas sperand totusi sa primesc vreun semn de viata din partea cuiva?Chiar trebuie sa te sun sa vreau sa iesim iar tu sa fi cu altcineva si sa ma chemi si mie doar asa de fatada?Chiar trebuie sa mi se franga inima din orice tampenie?Chiar trebuie sa fi devenit sensibila ca dracu,sa-mi vina sa plang din orice?
Am inceput iar sa ma simt singura,si imi e frica sa raman asa,sa raman singura asfixiata de propriile ganduri,sa pun iar cap la cap fiecare situatie,sa-mi numar prietenii,sa ma uit in agenda telefonului sa-mi amintesc de cineva uitat,sa ma intreb cand s-au schimbat atatea,sa-mi amintesc perioade de vreo 2 saptamani cand ma imprietenisem super bine cu cineva incat as fi putut sa jur ca va deveni cel mai bun prieten,iar dupa cateva zile sa dispara orice apel,orice mesaj,fiecare conversatie sa devina din ce in ce mai monotona,fiecare hug sa devina din ce in ce mai indiferent.Pe mine una...ma doare.