,,Inima mea incepu din nou sa dea semnale de alarma.
-Intr-o zi-era o toamna ca acum si noi sa tot fi avut vreo zece ani-sedeam cu tine in piata cu stejarul cel mare.
-Urma sa-ti spun un lucru pe care-l repetasem saptamani de-a randul.Nici nu incepusem bine si tu mi-ai spus ca-ti pierdusesi medalionul in sihastria de la San Saturio si m-ai rugat sa ma duc acolo si sa-l caut.
Imi aminteam.O,Doamne,imi aminteam.
-L-am gasit.Dar cand m-am intors in piata,imi pierise curajul de a-ti spune ceea ce repetasem-continua el.
Mi-am fagaduit atunci ca-ti voi inapoia medalionul doar cand voi putea sa-ti spun toata propozitia pe care incepusem sa o rostesc atunci,acum aproape douazeci de ani.Mult timp am incercat sa uit,dar propozitia era mereu prezenta.Nu mai pot trai cu ea.
Isi puse cafeaua pe masa,isi aprinde o tigara si ramase mult timp cu privirile in tavan.Apoi se intoarse catre mine.
-Propozitia e foarte simpla-zise el.
Te iubesc."
Iar eu ii seman lui,Nu mai pot trai stiind ca port in mine cuvintele acestea 2 care cu fiecare secunda se amplifica,isi maresc volumul ocupand mai mult loc,acaparand mai multe sentimente,dar tu nu ma asculti.Vreau insa sa traiesc cu ele,pentru ca nu am nevoie de ascultare...Si de m-ai auzi,tot nu m-ai asculta,de m-ai privi nu-mai vedea,de m-ai atinge nu mai m-ai simti.Eu imi permit sa patrez tot ceea ce gandesc sau sa-ti impartasesc.Deja cunosti povestea care,pentru mine,nu se mai termina.Nu-mi pasa,pentru ca oricum nu vrei sa-mi spui adevarul,te ascunzi in umbra unei lasitati.
Priveam acum cateva zile cerul instelat,si as putea sa jur ca formasem din stele un chip asemanator tie.M-am apropiat de luna,am luat-o in brate si i-am multumit.Stelele s-au risipit atunci urandu-mi noapte buna.Am inteles in acea seara ca si tu asemeni stelelor apari doar noaptea,in visele mele,pentru ca in restul timpului nu esti prezent cu toate ca te port peste tot cu mine.Tu esti prietenul meu invizibilm,esti clona inexistenta pe care ti-a creato sufletul de dor.El ma ia de mana cand e rece,ma strange in brate cand am nevoie de sustinere,ma saruta cand iti uit atingerea buzelor,reuseste sa-mi arate directia cand ma pierd in labirintul ochilor tai.Atat de negri precum cel mai intunecat colt al iadului dar cu acea luminita care reuseste sa ma calauzeasca...E incredibil sentimentul pe care il am azi.Doar azi,pentru ca ieri a fost mai redus,maine va fi mai amplificat.Dar azi e al meu,lumea e a mea,am dreptul sa spun ce gandesc,simt nevoia sa ma eliberez.O sa citesti aceste randuri din intamplare,o sa ramai pe ganduri 2-3 minute,apoi o sa-ti reiei lucrurile mai importante pe care le ai de facut,dar cand o sa ma revezi,o sa stii ca eu sunt.
P.s: te iubesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu